De ce stau prost cu nervii? De proastă
N-am crezut că o să ajung vreodată să spun despre mine că stau prost cu nervii. Când eram ciutancă ai mei se certau zilnic și învățasem să nu am reacții pentru că așa părea mai bine. Stăteam ca un paravan între ei și înghițeam gălușca oribilă pentru un copil, cum că părinții lui nu se înțeleg. Deloc. Ioc. Și în timp buba a făcut poc. Acum nu mai suport niciun conflict în fașă. Mp enervez, plâng pe ascuns, plâng în mine, mă uit la cei implicați ca la limbi străine. Nu mai suport certurile, mi se par răutate umană de cea mai joasă speță, cea mai mare dovadă de dispreț față de cineva. Exemplu. În hypermarket, unul vine și zice că i s-au bătut 10 sticle de ulei în loc de 1. Casierul zice ok, vă fac retur, dar s-a ajuns la îți fac reclamație, ești doar un casier, etc. Nu știu urmarea discuției, dar la câte mi-au auzit urechile, ostilități oribile și cuvinte foarte urâte de la oameni care ar fi trebuit să-mi fie prieteni, familie, mi s-a făcut rău la suflet. Mai erau niște suflete pe acol